Astăzi vreau să ating un subiect sensibil, atât pentru mine, cât și pentru întreaga familie și anume, sănătatea.
De mică am fost „bolnăvicioasă” și vreau să dezvolt acest subiect, dar și amintirile neplăcute rămase în urma tratamentelor, intervențiilor și experiențelor.
La vârstele 3, 5, respectiv 7 ani am fost operată de polipi. Pentru cei care nu știu, polipii sunt de fapt o vegetație care crește în spatele foselor nazale și care pot afecta atunci când ajung la o dimensiune prea mare. Acestea pot determina probleme respiratorii, blocaj nazal, apnee în somn, chiar și otite. Ei bine, pot să vă spun că eu nu am știut niciodată cum este să respiri normal, să poți să inspiri și să expiri „ca la carte”. Părinții mei au încercat să facă tot posibilul să respir și eu normal, am luat tratamente peste tratamente, care nu au funcționat și astfel s-a stabilit nevoia unei intervenții, sau trei în cazul meu. Ce nu știți, este că înainte, intervențiile pentru polipi nu se făceau cu anestezie totală, adormeai și te trezeai operat/ă, nu, se făcea o anestezie locală, se folosea un spray (asemănător celui de la dentist), acel spray se dădea în cele două nări. Partea cea mai ciudată este că operația se realiza pe gură, erau trei-patru medici, rezidenți, asistente (nu știu exact, pe vremea aceea nici nu înțelegeam ce este un doctor) și ei pe gură tăiau și scoteau anumite „vegetații”. Îmi cer scuze pentru această descriere nu tocmai plăcută, dar vreau să înțelegeți că nici pentru mine nu a fost prea plăcut. Țin minte doar ultima operație, atât, am fost cu mami și bunica și le-au pus să aștepte în hol. Iar eu atât am putut să zic „mami, gata, nu mai vreau, luați-mă de aici, vă rooog”. Nici pentru ea nu a fost deloc plăcut, gândul că nu poate să fie cu mine, gândul că am dureri și nu e nimeni lângă mine.
Timpul a trecut, iar problemele cu respirația nu s-au remediat.
În etapa următoare am făcut doi ani de zile Moldamin, injecții intramuscular, extrem de dureroase. Injecțiile mi le făcea doamna Alina, o femeie extraordinară, are trei fete acum și sunt sigură că este o mamă minunată. Mă punea de fiecare dată să îi povestesc ce am făcut la școală, cum e învățătoarea, ce poezii am mai învățat. Îi povesteam tot timpul, eram chiar încântată să vorbesc cu ea, până introducea acul, atunci era un moment de tăcere și distrugea momentul, încercând să mă facă să mă gândesc la cu totul și cu totul altceva.
După Moldamin, au urmat alergiile. Eu și sora mea tot făceam alergii și nu știam exact de la ce. Am stat prin spitale, în timp ce medicii încercau să își dea seama de la ce făceam alergiile respective. Cert e, că nici acum nu știm de la ce făceam alergiile, dar acum s-au diminuat extrem de mult reacțiile alergice și apar extrem de rar.
Următoarea operație a fost la vârsta de 10 ani, când mi-am scos amigdalele din cauză că erau exagerat de mari, de mărimea unui pumn (de adult) au spus atunci medicii. Aceea mi-a plăcut mult și să vă spun de ce: am fost anesteziată, nu am simțit absolut nimic, ceea ce a fost fantastic pentru mine, dar partea cea mai frumoasă a venit după, recuperarea consta în faptul că trebuia să mănânc numai mâncare rece, gheață era și mai bine. Vă dați seama câtă bucurie a fost pentru mine, un copil de zece ani să pot mânca înghețată de dimineața până seara? Minunat, vă zic eu. Partea mai puțin frumoasă a venit când a trebuit să mă reîntorc la școală. Țin minte că m-am operat în perioada cu 1,8 martie. Automat, am ratat „cadourile” pentru doamna învățătoare. Nu știu dacă are vreo legătură, ce știu e că în prima zi când m-am reîntors la școală, doamna învățătoare m-a ascultat la trei materii, doi de B și un S am luat în ziua respectivă. Am plâns atât de mult, m-am gândit că o să mă certe mami, trei note rele în aceeași zi… Și așa s-a dus premiul I. Mami nu m-a certat, a înțeles situația, nu se aștepta nici ea să fiu ascultată în prima zi și mai ales la trei materii. Drept urmare, am luat premiul III, mare dezamăgire pentru mine, dar era doar un premiu și știam că nu a fost în totalitate corect. Așa credeam atunci, așa cred și acum.
În clasa a cincea m-am operat din nou, de data aceasta m-am operat de deviație de sept și am suferit o intervenție pe timpan. De fapt, auzul a fost cauza intervenției, deviația a fost bonus de la domnul doctor. Ca să înțelegeți, problemele mele de auz erau destul de serioase, ascultam în casă desene pe volum 60, din 60. Mami mă striga, iar eu nu o auzeam niciodată. Verișoarele mele erau deja puțin speriate, pentru că eu nu le auzeam când vorbeau cu mine, trebuia de fiecare dată să țipe ca să le aud. Intervenția la timpan a constat în introducerea unei membrane după timpan, care avea rolul să îl „aerisească”, întrucât procesul acesta nu se realiza singur în cazul meu. Vreau să vă povestesc că înainte de operație, mi-am luxat mâna la volei sau pe gheață, nu mai știu exact, așa că la operație am mers cu mâna în gips și plină cu însemnările colegilor. I-am distrat copios pe medici și pe anesteziști. În loc să număr până la 10 înainte să adorm, eu le descifram ce scrie pe gips și de unde vin desenele și cum mi-am rupt eu mâna. Am stat în spital două săptămâni atunci, iar după externare, a trebuit ca șase luni să fac baie cu vată cu ulei în urechi, pentru că nu aveam voie să mă ud în urechi. Nu a fost dificil și știu că fără acea intervenție, probabil acum aș fi avut aparat auditiv. Așa că, le mulțumesc părinților mei, care au făcut credit la bancă pentru a mă duce la operație și îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că tot timpul a fost bun cu mine.
Următoarea problemă de sănătate a venit pe nepusă masă, am avut dureri îngrozitoare de burtă, bineînțeles gastrită. Am făcut radiografie cu bariu, am primit diagnosticul început de gastrită, am ținut regim un an. A fost bine, nu pot să mă plâng. A trecut destul de repede anul acela. Mi-a plăcut că toată familia a ținut regim cu mine, nu s-au mai luat dulciuri în casă și mai ales sucuri. Atunci am descoperit apa plată.
La vârsta de 17 ani aveam să întâlnesc boala care va rămâne cu mine toată viața. În vara anului 2015 am slăbit 15 kg într-o lună și nu, nu voluntar. Efectiv nu puteam să mănânc, tot ce mâncam, vomitam. M-au dus părinții la medicul de familie (un om extrem de priceput, care mi-a descoperit tot timpul ce aveam) și mi-a spus clar că am probleme cu glanda. Ei bine, eu nu am știut clar ce înseamnă asta, așa că aveam să aflu mult mai târziu. Am fost la București la Spitalul Militar, la o doamnă doctor colonel, o femeie destul de dură, dar cu un farmec aparte. Mi-a plăcut mult de dumneaei, îmi spunea tot timpul ce trebuie să fac, cum trebuie să fac, etc. Ce a omis să spună într-un an de zile de controale, analize, radiografii a fost spus în data de 30.12.2016. Da, înainte cu două zile de petrecerea dintre ani. Vorbele doamnei doctor s-au adresat direct mamei de data aceasta și au fost următoarele: „Doamnă, când doriți să operați fata?”. Mami a început să plângă, nu înțelegea de ce trebuia să mă operez dacă analizele mergeau bine, totul era bine. Ei bine, nu era chiar așa de bine, la momentul respectiv aveam extrem de mulți noduli pe glanda tiroidă și aceștia ar fi putut reprezenta un pericol. Vorbele care m-au speriat pe mine au fost cele care au urmat: „Nu vreți ca fata dumneavoastră să facă și ea copii?”. Aici m-a lovit, iubesc copiii mai mult decât orice pe lumea asta, mi se pare cel mai minunat dar de la Dumnezeu și numai gândul că eu aș fi putut să nu fac copii mă măcina de-a dreptul. Aveam 18 ani atunci, nu mi-as fi dorit copii la momentul respectiv, dar doamna doctor se referea la modul general. Credeți-mă, nici nu am putut să plâng, nu am putut să mă descarc, pentru că știam că nu îmi pot lăsa părinții să mă vadă în starea aceasta. Părinții mei au fost și vor fi mereu totul pentru mine, pentru că știu câte eforturi au depus pentru noi și niciodată pentru ei. Am plecat la Târgu Mureș la începutul lunii ianuarie, am vrut să cerem o a doua părere. A doua părere ne-a dat să alegem trei variante: „Reluam tratamentul, dar erau slabe șanse ca nodulii să dispară, eu practic doar întârziam operația; mă operam sau terapie cu iod (care nu este recomandată decât după vârsta de 40, nicidecum la 18 ani)”. Alegerea a fost în totalitate a mea și am ales operația, în vacanța dintre semestre m-am și operat. De data aceasta, recuperarea totală a durat ceva, întrucât operația avea cicatrice fizică și mă durea în momentul în care mă ridicam. Nu le-am spus părinților de dureri întrucât îmi era frică să nu se panicheze. A trebuit ca 14 zile să mă pansez zilnic, nu eu, ci altcineva, de regulă mami sau prietena mea Cris. În perioada operației am avut noroc pentru că am avut multe persoane alături de mine și mai ales l-am avut pe Brumi, cățelușul meu, care mă făcea mereu să nu mă mai gândesc la nimic. Vreau să menționez că o să iau pastile toată viața pentru glandă, dar acum sunt împăcată cu ideea, a devenit o rutină, să iau pastila dimineața.
Vreau să vă spun că nu am suferit intervenții majore, dar pentru mine au reprezentat o bună parte din viață. Totul se ghida în mintea mea în funcție de ele, ba chiar am dezvoltat o teamă, teama de a merge la medic, pentru că, de fiecare, dar de fiecare dată când am mers la medic au descoperit ceva. Așa că și la momentul actual mă gândesc de două ori înainte de a merge la medic și credeți-mă când vă spun că eu nu mai iau pastile pentru orice durere minoră, pentru că sunt sătulă de tratamente și pastile. Prefer să adopt metoda clasică, „nu te mai gândi și o să îți treacă”, iar dacă nici atunci nu trece durerea, mă pun să dorm și sunt sigură că atunci când o să mă trezesc nu o să mă mai doară nimic.
Toate problemele mele de sănătate au făcut parte din mine, sunt cine sunt datorită lor, sunt o persoană care preferă să râdă în loc să plângă, prefer să văd partea plină a paharului în orice și încerc să îi fac pe cei din jurul meu să se simtă bine în prezența mea, nu tot timpul reușesc, uneori am glume foarte „proaste”, cum îmi zic fetele mereu, dar așa sunt eu. Plină de defecte, dar mereu cu zâmbetul pe buze! V-am prezentat aspectul neplăcut din viața mea, data viitoare vreau să vă prezint și „partea plină a paharului”!
Așa că,
Zâmbește, viața e frumoasă!
Zâmbește, viața e frumoasă! 