Primul meu blog,

O sa încep cu o mică descriere a mea din prezent și o să punctez puțin și copilăria și evoluția în timp.
Am 23 de ani, sunt studentă în anul IV la Automatica. Da, o să devin inginer. Atunci când cineva aude cuvintele „inginer” și „automatică” spune „o să faci bani, se fac bani din asta”. Ei bine, așa credeam și eu, până să ajung la facultate, de fapt acesta a fost principalul motiv în alegerea profilului, BANII. Am realizat de-alungul celor patru ani că nu este așa ușor, nu vine nimeni să te ia de pe băncile facultății, să te angajeze și să te „îngroape” în bani. Facultatea te învață prea puține lucruri, chestii de bază care s-ar putea să nu te ajute niciodată sau să te ajute prea puțin la angajare. Tot ceea ce trebuie să faci este să înveți singur.. Și așa am ajuns eu, în anul 4, fără experiență și disperată să mă angajez. Licența îmi bate la ușă și banii sunt tot mai puțini.
Al doilea motiv pentru care am ales această facultate a fost matematica, dintotdeauna am iubit-o. Probabil mi-a fost impregnată de cei din jurul meu. Nu vă gândiți, nu am profesori în familie. Suntem oameni modești (tata a fost electrician, iar mama vânzătoare; zic au fost pentru că s-au reprofilat din cauza banilor, au plecat în Anglia și au făcut ce s-a cerut, au lucrat la măcelărie, depozite, curățenie). Tot timpul m-au învățat că trebuie să învăț carte, să pot să am o viață bună, să nu mă chinui așa cum au făcut-o ei. Eu și sora mea am trăit cu mâncare de cartofi, fără carne bineînțeles, dar am trăit bine, au încercat să ne ofere tot ce au putut, ne-au iubit necondiționat și nu am luat nici măcar o palmă, fapt cu care mă laud și mă bucur enorm.
Matematica pentru mine a fost lucrul pe care îl puteam face mai repede decât ceilalți, simțeam că excelez, că sunt bună la asta. Acest lucru mi-a dat tot timpul satisfacție. În generală, profesoara de matematică îmi spunea că sunt un geniu și că am IQ-ul cât al lui Einstein. Probabil a vrut doar să îmi dea încredere în mine, pentru că eram extrem de timidă, reușeam tot timpul să fac prima exercițiile, dar niciodată nu ridicam mâna, de teamă, de rușine, pur și simplu nu o făceam. Doamna profesoară se plimbă prin clasă și așa afla că eu de fiecare dată făceam problemele. O dată m-a pus să îi explic unei colege ecuația de gradul II, două formule, atât erau, dar ea nu înțelegea, am stat și i-am explicat cred că de zece ori până a înțeles. Am primit un feedback pozitiv bineînțeles și mai multă încredere în mine. La liceu s-a schimbat situația, materiile erau mai grele, interesul meu era mai scăzut, până și matematica părea de neînțeles. Toate astea s-au întâmplat din cauza inadaptării mele. Mi-a fost greu să trec peste faptul că am colegi noi, profesori noi, s-o iau de la capăt să spun așa. În gimnaziu eram un geniu, acum sunt doar un elev într-o clasă plină, într-o clasă în care erau numai copii de doctori, ingineri și preoți (nu toți, dar majoritatea). Social m-am acomodat, psihic nu. Sună clișeic, dar așa a fost. Am avut nevoie de pregătire la matematică, surprinzător.. Nu am vrut să accept deloc asta, nu am vrut să accept că nu mai sunt așa bună. Situația s-a îndreptat însă, nota la bac la matematică a fost 9.50. Destul de bine, nu? Am ratat 10 ca o dobitoacă bineînțeles. Am uitat să trec pe foaia de examen un tabel de pe ciornă. Dar întotdeauna am spus o vorbă: „Greșeala se plătește!”. Nu am fost dezamăgită, cel puțin nu de matematică…
O să continui cu bacul, dar vreau să vă vorbesc despre orientarea mea spre carieră, sau orientările. Cea mai mare dorință a mea a fost să fiu polițistă, mă vedeam un fel de agent secret, visul tinereții o să-i spun tot timpul. Și am fost super hotărâtă să dau la Academia de Poliție. Hotărâtă am fost, istoria nu îmi plăcea, engleză nu știam, cu sportul trebuia să mă chinui, dar asta era ce îmi doream. Menționez că am fost pe profil matematică-informatică, nicio treabă cu poliția. Am discutat cu ai mei, au fost de acord, erau deja în extaz, spuneau „Una medic și alta în Poliție, ce poți să îți dorești mai mult?”. Visul s-a terminat destul de repede, în vara anului 2015 am depistat că am boală autoimună Basedow Graves (probleme cu glanda tiroidă). Nu vreau să intru în detalii acum despre cum mi-a influențat visul, o să vorbesc în blogul următor despre problemele mele cu glanda.
A doua alegere a fost medicina veterinară. Am iubit dintotdeauna animalele, am avut o papagaliță pe care o numea Cristina (am primit-o când era destul de mare, nu i-am pus eu numele) și ulterior am avut cel mai minunat cățel din lume, un bichon crem (o combinație dintre un bichon și o rasă necunoscută) și a fost minunea care a apărut în viața mea când am avut cea mai mare nevoie. Am renunțat și la medicina veterinară, deoarece am aflat că ar fi trebuit ca în facultate să bag mâna în posteriorul vacii. Nu știu dacă e chiar adevărat, cel mai probabil, dar mie nu îmi plăcea asta. Exclus. Îmi plăcea să mă joc cu animalele, să le mângâi, dar cam atât. 
Ultima alegere a fost evident ingineria, programator de fapt. Și am rămas aici, am pus punct la idei și m-am apucat de învățat (matematică și fizică). Matematica a mers bine, fizica nu. Am urât fizica dintotdeauna și nu am înțeles niciodată la ce imi trebuia mie, îmi ziceam tot timpul „Tati e electrician, el trebuie să știe electrică, nu eu, eu mă fac programator și atât. La ce îmi trebuie fizica?”. Ei bine, după patru ani de facultate, pot să vă spun că am avut dreptate, nu mi-a trebuit fizica din liceu, am făcut în facultate fizică și mi-a dat totul peste cap credeți-mă. La facultate au împărțit, am făcut „fundamente de inginerie mecanică/electrică/electrotehnică”, trei materii și nu aveau legătură cu nimic din ce am făcut în liceu. O formulă pe aici pe colo din când în când, atât.
Bacul m-a tras în jos foarte mult, la română și la matematică am luat note mari, respectiv 9.70, 9.50, dar fizica… Fizica m-a secat. Am luat 6,25, șase, doar atât.. Am fost extrem de dezamăgită mai ales că am depus eforturi mult mai mari la fizică, am mers la pregătire și cu dureri de spate, am scris din picioare, am făcut tot posibilul să recuperez toți anii pierduți. Dar nu a fost îndeajuns, probabil că nu mi-am dorit îndeajuns.
Prima opțiune de facultate a fost la București, unde se dădea probă la matematică și la fizică. Am picat bineînțeles. M-am așteptat la acest lucru, ai mei la fel, erau triști pentru mine, dar fericiți că nu o să mă duc la București unde viața e prea scumpă. Am mers la Timișoara și mă bucur enorm că am făcut-o, ca oraș este nemaipomenit, pe gustul meu, liniștit, frumos și oameni minunați.
O să închei acum, dar data viitoare vă voi povesti în detaliu despre problemele de sănătate și efectul lor asupra mea, dar și al vieții sociale.